Pentru români, casa reprezintă centrul spiritual al vietii umane, locul în care profanul se întâlnește cu sacrul si în jurul caruia graviteaza marea parte a universului mirific de fapturi descrise de mitografi. Casa traditionala româneasca era construita pe orizontala, pe suprafata pamântului si nu pe verticala ca în spatiul mediteranean.

La o privire de ansamblu, ca pretutindeni în spațiul românesc, casa tradițională de este alcătuită din două încăperi, din care una constituie odaia de locuit, iar cealaltă, o tindă cu vatra focului; o prispă de-a lungul fațadei, adăpostită de acoperișul ieșit ușor în consolă sau de un pridvor cu stâlpi cu pălimar proteja accesul.

Totusi, o nota comuna a caselor poate fi remarcata, si anume distribuirea încaperilor. Taranul nostru avea în vedere în primul rând o odaie mare (i se spunea „casa mare”), destinata musafirilor (oaspetilor), o odaie în care se pastrau obiectele de stricta necesitate, unde se afla si vatra sau soba cu plita, si camara (tinda) pentru depozitarea alimentelor.

În specificul casei țărănești se creează o adevărată artă a pridvoarelor, prin crestăturile stâlpilor, parapetele cu traforuri foarte bogate și cornișe cu danteluri, o arta care va excela și în modul de fățuire a învelitorilor de șindrilă, ornate și ele cu diferite motive decorative.

Evolutia arhitecturii tradiționale

Evoluția arhitecturii tradiționale muscelene, cuprinde 4 etape, prima dintre acestea fiind cea numită de obicei arhaica. De cele mai multe ori, casele din această primă perioadă de arhitectură populară erau construite din lemn, alcătuite după procedeele tradiționale, din bârne rotunde încheiate la capete. Casele de plan rectangular, aveau temelia alcătuită dintr-o talpă puternică de lemn, sprijinită la rândul ei pe un strat de pietre, care o ferea de umezeală. Deși la început pereții nu erau acoperiți cu altceva în afara materialului primar de construcție (lemne), cu timpul și acestora li s-au aplicat tencuială. Suprafața exterioară a pereților alcătuiți din bârne rotunde nu reușea însă niciodată să fie perfect netedă, din cauza suprafeței rotunjite a lemnului.

Evoluția arhitecturii din întreaga zonă musceleană, a fost mult mai rapidă decât a celei din alte locuri, revelator în acest sens fiind dispariția aproape totală a acoperișului învelit cu paie, care exista în trecut și aici, și înlocuirea acestuia cu șiță (lucru considerat în secolele trecute un lux pe care nu mulți și-l permiteau, dar care în zonă se explică prin numărul mare al meșterilor în lemn).

Indiferent însă de materialul din care este alcătuit, forma acoperișului rămâne aceeași în forme esențiale. Acoperișul de casă muscelean este cel obișnuit românesc în patru ape, cu două ape mai mari, situate spre fața și spre spatele casei și cu alte două așezate lateral. Ca și în prezent, coama este paralelă cu fațada.

Caracteristic pentru vechile acoperișuri de lemn sunt țepile așezate la extremitățile coamei, care pentru zona de munte a muscelului sunt aproape întotdeauna simple și dreapte.

Pentru evacuarea fumului dus de horn în pod existau mici deschideri situate spre fațadă, cu un acoperiș propriu, numite cucă (la singular): rotunjit la construcțiile vechi și drepte în două ape la cele noi.

În ceea ce privește planimetria caselor din această perioadă, ea era simplă, utilul primând în raport cu esteticul: una din odăi era folosită ca încăpere de locuit, iar a doua servea drept cămară. Cel mai folosit plan de casă era asemenea celei mai mari părți a locuințelor românești. De la o încăpere originară formând singură casa, se trece la planul compus din tindă și odaie de locuit. Locuința avea o singură intrare, situată în fața tindei, odaia de locuit având și ea o ușă spre tindă. Două ferestre spre fațadă și una laterală luminau interiorul odăii de locuit. Intrarea podului era așezată în tavanul tindei (mai târziu acesta va fi amplasat în pridvor, pentru a nu se mai murdării interiorul tindei).

Planurile deschise nu aveau de obicei prispă, ci numai un strat izolator de bolovani (cel mai adesea de rău) și lut ce înconjura casa la temelie, apărând-o de umezeală și vânt. Uneori această apărătoare era lățită la 50 cm; în partea superioară se netezea și erau așezate din loc în loc scânduri. Aceasta era forma ce urma să premeargă prispei bine construite, care avea să se răspândească la casele joase începând cu a doua jumătate a secolului XIX.

La fel cum avea să se întâmple pe tot  parcursul secolului XIX, casele din această perioadă așa-numit arhaică, aveau fațadele simple. Lipsita de principalul element de variație al fațadei, prispa bine construită cu balustradă și stâlpi, oferea privitorilor un perete ușor tencuit, zugrăvit uniform și curat în alb sau usor albastrui de la colorantul sineala ce se introducea in varul stins cu care se varuiau casele, la care se recunoșteau bârnele rotunde ale peretelui.

 Etapa ce urmează fazei arhaice se desfășoară în a doua jumătate a secolului XIX. Aceasta este perioada în care se construiesc numeroase locuințe cu două caturi, care aveau caracter de întărire. În construcția parterului se folosea piatra și cărămida și în cea a etajului lemnul cioplit în patru muchii. Aspectul general rămâne totuși sobru, culoarea albă fiind aproape singura folosită. Cu toate acestea, pot fi remarcate aplicații discrete de tencuială și arcade de paiantă. În aceeași vreme, casele joase încep să treacă în planuri mai noi, cu odaie curată, și se constată apariția prispei bine formate, care exista de la început la etajul caselor.

 A aparut o locuință de două niveluri, la al cărui parter se află amenajată o cameră de locuit și beciul. La etaj, realizat în totalitate din lemn de molid, sunt amenajate două camere de locuit cu tindă între ele, intrarea în camere făcându-se prin tindă. Fiecare cameră este prevăzută cu câte trei ferestre – 1 dispusă în față și 2 lateral. În față, sală cu pălimar, mărginită de 6 stâlpi, terminați cu arcade simple din lemn traforat.

 În a treia etapă corespunzătoare primei jumătăți a sec. XX, se răspândește noul material de construcție, cărămida,  în măsură tot mai mare, atât printre casele joase, cât și printre cele înalte. Apare și capătă extindere tot mai mare decorul  cu elemente de lemn traforate. Vechiul element de întărire a caselor cu etaj dispar, pivnița fiind și ea completată de încăperi locuibile.

Casele din perioada interbelică se detașează prin sveltețe, dar totodată complexitate arhitecturală față de predecesoarele lor.

Arhitectura interbelică capătă pe lângă funcționalitatea moștenită din etapa precedentă, un plus estetic și un concept necunoscut locuitorilor zonei până în această perioadă. Esteticul reiese atât din monumentalitatea și numărul mare al ferestrelor locuințelor, cât și din decorațiunile din ce în ce mai maiestuos executate pe fațadele clădirilor (precum stâlpii terminați cu arcade tencuite – decorați cu elemente florale, ori brâurile cu grațioase decorații.

 În fine, în cea de-a patra perioadă corespunzătoare ultimilor decenii, se generalizează locuințele de cărămidă și se răspândește acoperișul învelit cu țiglă. Planul, ca și folosința încăperilor, menține în linii mari elementele vechi esențiale, dar alături de ele se constată și rezolvări noi ale necesităților de locuire, cum ar fi ocuparea spațiului de prispă din dreptul unora din încăperi sau funcții ale încăperilor asemănătoare celor din oraș. Aspectul fațadelor se schimbă și el; vechii stâlpi de lemn cu arcade de paiantă sunt înlocuiți prin stâlpi și arce de cărămidă.

Caracteristic acestor case le este de regulă temelia de piatră de râu bine fixată în ciment, spațiul locuibil mult mai mare și mai bine structurat (asemănător locuințelor orășenești), balcoanele încadrate de stâlpi de lemn frumos ciopliți, foișorul țuguiat în patru ape.

Casele  tipice muscelene sunt mai libere, ele se izoleaza prin gradini, au pridvoare împrejur si ferestruici asa de joase, ca poti vedea totul înauntru.

Prispa (cerdacul) care, în general, înconjura constructia, reprezenta un element arhitectonic de protectie exterioara a peretilor împotriva intemperiilor, însa era si un spatiu cu valenta mitica, de tranzitie între exterior si interior, între curte si casa si invers. În acest loc se desfasurau câteva activitati mitico-magice (la nastere, nunta, înmormântare), pe prispa erau primiti colindatorii la sarbatorile de iarna si câteodata, femeile aruncau de pe prispa, noaptea, farmece si vraji în directia unde se afla destinatarul.

Un alt loc important al casei îl constituiau pragurile, cu rol major în riturile de trecere, de exemplu, la nunta, mirii erau întâmpinati pe prag de catre socri si nasi.

Trebuie precizat ca, la constructia casei, sub prag se îngropau bani pentru a atrage, prin magie simpatetica, bogatia în locuinta respectiva.

Ferastra avea o semnificatie deosebita în riturile de împiedicare a unei predestinari. Este vorba de vânzarea unui copil abia nascut, dupa mai multe nasteri anterioare soldate cu moartea copiilor respectivi.

Pe o fereastra a casei, ultimul copil nascut era vândut de catre mama si cumparat de o ruda apropiata sau  de un strain si dupa câteva ore era rascumparat de mama cu bani de la cumparator. Rascumpararea avea loc pe prispa casei si atunci se schimba numele copilului.

Tot pe o fereastra (de obicei laterala) se practica rapitul fetelor în situatia în care parintii nu erau de acord cu casatoria, considerându-se ca astfel se pierdea urma rapitorului.

La ferestrele din fata se cântau colindele în ajunul Craciunului, uratorii lovind usor cu betele (colindul) în geamuri.

O importanta majora în activitatile cotidiene, dar si în practicile mitico-magice au avut vatra si hornul (cosul).

Vatra simboliza contactul divin al Pamântului cu Cerul. Pe vatra se pregatea hrana, tot acolo femeia nastea primul copil, ca sa aduca noroc, pe vatra se faceau descântece, vraji de dragoste, se ghicea viitorul.

Vatra, cu o evidenta valoare feminizanta, din cauza formei sale, asigura protectie magica oamenilor, mai ales femeilor. Ea a reprezentat cel mai important spatiu sacru al casei traditionale, gineceul divin. Era, în acelasi timp, si un spatiu al sigurantei, întrucât sub vatra se pastrau banii într-o ulcica de lut, ca sa nu fie furati de rauvoitori.

În jurul acestui element central, unde se produceau lumina, caldura si hrana, se organiza casa propriu-zisa.

Cosul (hornul) reprezenta una dintre intrarile locuintei, deschisa permanent si se credea ca prin aceasta „deschidere” magica circulau vrajitoarele, demonii, zburatorii, în timpul activitatii lor nocturne. Taranii considerau ca prin horn iesea sufletul celui care deceda pe vatra.

Toate aceste elemente compuneau casa taranului muscelean, care la rândul ei facea parte din gospodarie,  alaturi de curte si anexe. Gospodaria avea de obicei forma patrata si apartinea ordinii economice rurale. Potrivit credintei românilor, gospodaria, deci spatiul locuit de om, era protejata magic de gard si de poarta. Conform traditiei, nimeni nu avea voie sa treaca pragul portii sau sa intre în casa ramasa deschisa, daca cel care locuia acolo nu era acasa. De aceea, erau lasate anumite semne (un ciomag, un topor) pe pragul casei sau sprijinite de usa, prin care strainii erau avertizati asupra absentei membrilor familiei.

Daca semnele respective de interdictie erau desconsiderate si cineva patrundea totusi în casa fara permisiune, faptul era considerat profanare a locuintei. În situatia când intrusii, „profanatorii” erau prinsi, îsi primeau pedeapsa (prin lovirea cu ciomagul sau cu toporul) de la proprietar, iar acesta nu putea fi sanctionat în nici un fel. Casa considerata profanata era imediat purificata prin fumigatii cu rasina de brad sau tamaie. De asemenea, purificarea casei se facea cu o ocazie speciala, si anume de Anul Nou. Acest rit ancestral de purificare a fost preluat de ortodoxism în evul mediu. Potrivit mentalitatii traditionale, orice eveniment semnificativ din existenta omului (nastere, nunta, moarte) trebuia sa se desfasoare în casa (acasa), pentru ca altfel era considerat atipic, nefiresc.

Muscelul face parte geografic vorbind din subzona montană, aproximativ asezat in nordul judetului Arges intre Valsan si Dambovita, cu preponderența gospodăriei axate pe creșterea animalelor, lucrul la pădure și pomicultură (economie mixtă).

Construcțiile tradiționale prezintă o dezvoltare în registre orizontale, marcate de soclu, prispă, linia de streașină și linia de coamă. În zonele subcarpaților, acolo unde terenul este denivelat, soclul preia aceste diferențe de nivel, și construcțiile se înalță. Construcțiile cu etaj sunt prezente în zona muntoasă.

În funcție de topografia terenului, soclul poate fi mai înalt, registrul soclului căpătând o mai mare amploare.

La casele cu parapetul prispei din lemn, profilul retras al nivelului superior – în general – împarte pereții casei în două registre orizontale, în general egale.

Constructii anexe: sunt construcții cu gabarit redus, dispuse de regulă în sistem pavilionar și legate între ele de diverse spații acoperite, realizate din materiale naturale și materiale cu mai mică durabilitate în timp. La acest tip de construcții prevalează funcționalitatea și adaptabilitatea la condițiile de mediu, raportat la funcțiunea  dominantă: grajduri de animale, poverne, polate etc.

Elementele constructive ale caselor din Muscel

Casa traditionala din Muscel avea  in principiu doua nivele, cel de jos din piatra, cel superior din lemn sipcuit acoprit cu tencuiala. La parter, alturi de bucatarie era beciul sau gârliciul unde se depozitau fructele, cartofii intr-o groapa de pamint ars, butoiul cu tuica, iar de grinzile beciului se agatau cosurile cu fasole si porumb, iar pe rafturi de lemn oalele cu sloi (carne in untura) bine acoperite. La etaj era sala, unde urci pe trepți de lemn cuprinsi in arhitectura cerdacului superior prin care aveai acces la tinda si camera buna (pentru oaspeti).

Acoperisul

Acoperișul tradițional este în patru ape, cu pantă corespunzătoare reliefului și materialului de alcătuire al învelitorii (pantă înaltă sau pantă medie). Acoperișul în patru ape, o dată cu amplificarea planului de la planul simplu, pătrat, la planul mai complex și dreptunghiular, s-a modificat, rezultând două ape mari și două ape mici. Coama acoperișului este paralelă cu fațada lungă. Ulterior, în volumul acoperișului începe să apară și volumul acoperirii foișorului. Se pot întâlni și acoperiri în două ape, dar mai rar, și cu precădere pentru construcțiile anexe. Timpanul la nivelul acoperișului este prezent doar la construcțiile anexe, pentru ventilarea spațiului interior. Șarpanta este realizată din lemn, cu îmbinări, crestături și cuie din lemn (la construcțiile mai vechi) și din metal (la construcțiile mai recente).

Materialele utilizate la învelitoare sunt în mod preponderent șița, șindrila, și țigla (mai nou, din considerente economice, acestea au fost înlocuite cu tablă sau materiale de slabă calitate, care însă nu se încadrează în specificul local). Culorile acoperișurilor tradiționale sunt naturale: nuanțe natur de lemn, cărămiziul țiglei. Toate acestea creează o anumită unitate și o bună încadrare în peisajul natural din jur.

În general, acoperișul tradițional nefiind folosit ca spațiu locuibil, nu beneficiază de lucarne sau alte goluri funcționale, cu excepția celor pentru trecerea coșului de fum (sau eventual aerisiri punctuale de mica anvergură ale acestuia)  si prin scoterea unei caramizi din cosul de fum se transforma in afamatoare pentru carnea si sunca de porc sau casul afumat.

Peretii

Principalele materiale de construcție pentru pereți au fost piatra,  cărămida și lemnul. Sistemele constructive tradiționale locale sunt de două tipuri:

-Sisteme realizate dintr-un singur material: zidăriile din piatră, zidăriile din cărămidă, pereții din bârne de lemn dispuse orizontal etc.

-Sistemele realizate din mai multe materiale: sunt realizate din bârne de lemn dispuse orizontal, cercuite cu nuiele sau cu stinghii de lemn și tencuite cu mortar de var sau de pământ. Tot în categoria sistemelor constructive plurimateriale se încadrează și soluțiile constructive combinate, în cazul locuințelor cu două nivele supraterane, unde nivelul inferior este realizat din piatră sau din cărămidă (foarte rar din lemn).

Lemnul a fost utilizat ca material de construcție preponderent. Principalele esențe de lemn folosite erau stejarul, gorunul și bradul. După primul război mondial lemnul începe să fie înlocuit tot mai mult cu piatra și cărămida.

Piatra a fost utilizată în formă brută sau cioplită, pentru ziduri, care după terminare trebuia să fie tencuite sau nu. Pentru mortare au fost utilizate lutul și pământul săpat din albiile râurilor (care conținea mult nisip) amestecate cu apă, sau varul hidraulic în amestec cu nisip și apă.

Caracteristica zidurilor de piatră o constituie grosimea mare, (ce poate ajunge până la 1 metru), datorită neregularităților straturilor orizontale. Piatra a fost utilizată mai ales la casele cu două niveluri, pentru nivelul de jos, sau la casele cu o temelie mai înaltă, aflate pe terenuri cu umiditate ridicată (în această situație, partea inferioară asigura un strat de rupere a capilarității apei, păstrând camerele de locuit uscate).

Soclul

Materialul principal utilizat la realizarea temeliilor în mod traditional este piatra. Aceasta se folosea pentru temeliile dispuse perimetral sau izolat, atât pentru locuință, cât și pentru construcțiile anexe. În cazul caselor din lemn, grinzile de talpă erau fie așezate pe o temelie continuă din piatră, fie pe bolovani dispuși sub talpă în dreptul stâlpilor (spațiul dintre bolovani fiind umplut cu pietre de diferite mărimi, nelegate cu mortar). Casa înălțată pe soclu a apărut din necesitatea de adaptare a construcției la un teren în pantă, generându-se un nivel suplimentar funcțional, cu pereți din piatră.

Zidăria din piatră trebuia să absoarbă cât mai puțină umiditate și să cedeze cât mai repede eventuala umiditate preluată din pământ. Pietrele zidului trebuia să aibă capacitate de absorbție și conductivitate capilară redusă și în același timp să asigure și o difuzie ridicată și o suprafață de evaporare mare. S-a obținut aceasta prin utilizarea de piatră cât mai densă și prin realizarea de rosturi de țesere cât mai înguste. Temeliile și pereții nivelului inferior al construcțiilor au fost realizate de regulă, cu mortar de lut. În cazul unui sol foarte umed, zidăria de piatră rămânea adesea nerostuită pe partea interioară, pentru a se mări astfel suprafața de evaporare și pentru a crește difuzia pereților.

Prispa

Aproape toate construcțiile sunt prevăzute cu prispă, întinsă pe una, două sau trei laturi, cu funcțiuni utilitare și estetice. Prispa se caracterizează prin bogăția decorului sculptat în lemn și prin bogăția data de suita de arcade în zidărie, paiantă sau stuc.

La casele înalte, așezate de obicei pe teren drept, prispa cuprinde nu numai latura din față, ci și lateralele construcției. Prispa se găsește sub acoperișul principal al casei, poate avea sau nu balustradă (atunci cănd aceasta există, este realizată din lemn, iar la unele volumetrii complexe poate fi tencuită). Stâlpii și grinzile de  lemn sunt bogat decorate, de regulă cu decoruri geometrice, particulare.

Ferestrele

Ferestrele sunt într-un singur canat sau în mai multe canaturi, simple sau duble. Acestea au un rol important în conturarea imaginii casei tradiționale, oferind specificitate și individualitate construcțiilor vechi.

Ferestrele au forme simple, rectangulare, cu sau fără pervazuri din lemn, decorate/sculptate. Aceste forme clare, ușor de realizat constructiv, atât pentru arhitectura lemnului cât și pentru arhitectura de zid, s-au perpetuat și sunt prezente la toate construcțiile. Ulterior, au apărut forme complexe de ferestre, preluate din arhitectura bisericilor și mânăstirilor.

Fatadele

Decorațiile de pe fațadă au fost prezente inițial la construcțiile din lemn. Dintre sistemele ornamentale vechi, casa nouă a preluat   crestăturile și structura, însă în forme schimbate și mai numeroase.

Se observă o frecvență mai mare a traforajului, care împodobește frontoanele foișoarelor în două ape, streașina, parapetul prispei etc. Detalii decorative mai apar, la nivelul obloanelor, stâlpilor, streșinii, paziei, capetelor de grinzi și la unele construcții anexe.

La construcțiile tencuite și în special pentru construcțiile mai noi (din cărămidă), motivele ornamentale se grupează la cornișă și în jurul ferestrelor, după modelul caselor orășenești.

Finisajele de pe fațadă sunt simple, de regulă tencuielile sunt acoperite cu vopsea de var, lemnul tratat cu ulei de in, culorile sunt in nuanțe naturale.