Costumul popular apartine unui domeniu de mare complexitate al artei populare romanesti. Prin rolul ce-l detine imbracamintea in existenta omului, costumul popular reprezinta un document de viata, iar descifrarea si analiza elementelor din care se compune sunt in masura sa elucideze importante probleme de etnogeneza.

Cunoaşterea mai îndeaproape a acestui costum, purtat în Muscel, aproximativ între râul Dâmboviţa şi râul Vâsan va putea contribui la înţelegerea dezvoltării generale a portului popular din ţara noastră.

Portul popular din Muscel este îndeobşte preţuit şi socotit printre cele mai frumoase din ţară. Faima aceasta şi-o datoreşte aspectului său neobişnuit de spectaculos, ceea ce a făcut ca însăşi, Regina Maria să îl adopte ca ţinută de înaltă ceremonie naţională. Costumele din Argeş, costumele de la curte se remarcă prin abundenţa firului metalic şi paietelor, prezente pe toate componenetele sale. Costumul de femeie din Muscel, care între anii 1890-1910 pătrunde şi la oraş, în cercurile de intelectuali şi chiar la Curtea Regală. Regina Elisabeta, în 1885, sugera ca la balul curţii toate doamnele să se îmbrace în port popular. În acest fel, Casa Regală lansa o adevărată modă, prin intermediul căreia erau îmbinate elemente de port popular cu piese occidentale. Moda purtării costumelor populare ia amploare mai ales în contextul unirii Principatelor, fiind o formă de manifestare a sentimentelor naţionale.

Caracterul dominant al costumului popular din Muscel este o linie structurală simplă, datorită fotei care înfăşoară corpul de la talie în jos aderând puternic pe şolduri. Această simplitate este înnobilată însă de prezenţa altor piese de port: cămaşa împodobită cu ornamente în general de un contur mare, în culori mai mult sobre decât vii, precum şi de maramă, care dă o notă de distincţie întregului costum. Nici costumul bărbătesc nu se deosebeşte esenţial faţă de portul bărbătesc din alte regiuni. Cu toate acestea el are o înfăţişare proprie, deosebit de plăcută. Se pare că nicăieri proporţia dintre lungimea cămăşii şi cea a iţarilor nu este atât de firească. Ornamentele care împodobesc mai ales cămaşa, dispuse în mod echilibrat, contribuie la determinarea unui aspect închegat şi frumos, caracteristic costumului de vară bărbătesc din Muscel.

Portul femeiesc din Muscel

Elementele specifice acestui costum  sunt maramele din borangic, salbele strălucitoare, fotele dar şi iile lucrate cu mare măiestrie. Frumuseţea portului popular muscelean stă în cromatica bogată şi vie şi modelele cusute, de cele mai multe ori, florale şi geometrice. Ia tradiţională este încreţită la gât, iar ciupagul din faţă este acoperit în totalitate de broderii. Figura geometrică cea mai răspândită este rombul în care se înscriu cruci, flori stilizate, steluţe şi alte motive, ia musceleană fiind bogat ornamentată cu mărgele şi paiete. Motivele simbolice cele mai frecvente sunt cele cosmice: soarele, focul, râul şi valurile mării (motiv moştenit de la vechii greci). De altfel, “râurii” din Muscel sunt celebri.

Portul femeiesc pe timp de vară este compus de obicei din cîrpoi (maramă) ţesut în casă, sau broboadă din comerţ, iie, fotă, brâu, bete, ciorapi, opinci sau « scarpeţi » şi mai rar papuci. În zona muntoasă se poartă încă salbe de galbeni la gât. Pe timp răcoros, costumul se îmbogăţeşte cu haine de dimie albă şi cojoace.

Dacă broboada neagră cu ciucuri, de toate zilele, este procurată din comerţ şi are o mai mică importanţă în ansamblul costumului de muncă, marama — o ţesătură de borangic în două iţe — reprezintă una din piesele de podoabă ale costumului femeiesc de sărbătoare. De forma unui voal lung, până la patru metri, ea are o înfăţişare fină, spumoasă, fiind împodobită cu ornamente din bumbac sau mătase în alb, roşu, albastru, galben, sau din fir în culoarea argintului sau a aurului. Ornamentele, fie presărate uniform pe întregul câmp, fie concentrate spre capete, sânt distribuite într-o asociere şi într-un ritm, care trădează un simţ decorativ şi un gust artistic remarcabil. Ornamentele pot fi geometrice, sau florale, dispuse în câmpuri romboidale încadrate cu dunguţe, de dimensiuni reduse la maramele din secolul trecut şi de dimensiuni destul de mari, la cele de dată mai recentă.

Ceea ce contribuie la faima costumului femeiesc muscelean este în special ia. Prin ie se înţelege în mod exclusiv cămaşa femeiască. Termenul de cămaşă este rezervat în această zonă numai pentru cea bărbătească.

Este de menţionat că termenul de ie se foloseşte şi în zona limitrofă ardelenească. Ia, făcută din pânză de casă ţesută în două iţe, are de obicei două părţi: trupul şi poalele. Structura morfologică a iei de Muscel nu diferă de cea a cămăşilor femeieşti din cea mai mare parte a ţării. Gura de la gât a iei se obţine prin încreţirea foilor din care se formează pieptul, spatele şi mânecile.  Această tehnică simplă de veche tradiţie se observă la cămăşile purtate de femeile dace înfăţişate pe reliefurile monumentului de la Adamklissi (Tropaeum Traiani). Încreţiturile de la gura gâtului, de care am amintit, sunt acoperite în majoritatea cazurilor de un mic guleraş; întâlnim, deşi mai rar, şi cămăşi fără guleraş, care au premers celorlalte.

Elementele de bază în compoziția iei sunt umărul (cusătura ce unește mâneca de părțile din față și spate ale iei), încrețul, altița (bandă lată, bogat decorată pe mânecă care este elementul definitoriu al modelului și care nu se repetă în nici o altă parte a iei), râurile (benzi drepte sau oblice pe piept și mâneci) și bibilurile sau cheițele (cusături de îmbinare a bucăților de material). După tehnica împodobirii, iile de Muscel se împart în două categorii şi anume: brodate (cusute) şi alese în război.

Ia de Muscel se caracterizează printr-o cusătură bogată, poate chiar prea încărcată, realizată cu materiale obişnuite ca: lână, arnici, mătase, fir de argint sau aur, fluturi şi betea. Câmpurile ornamentale de la ie sunt în general constante: gulerul, pieptul şi mâneca cu mai multe sectoare (altiţa, încreţul, rândurile în lungul mânecii, breţarea).

1. Ia cusuta

Motivele ornamentale folosite sunt destul de variate. Cel mai frecvent este cel denumit în mod curent  “fuşti”  sau  “fuste”. El se aseamănă cu nişte crestături în lemn, înşirate de o parte şi de alta a unei nervuri. Dacă laturile acestor crestături sunt realizate din linii frânte, ornamentul ia denumirea de “fundăţenii creţi”.

În ceea ce priveşte tehnica cusăturilor, cel mai frecvent este punctul în cruce, cusătura pe fir, dar revine totuşi mai des aşa-zisul punct bătrânesc, cu ajutorul căruia se realizează o broderie numită «în rumânescuri ». Se poate spune că o caracteristică a cusăturilor de la iile muscelene o formează acest tip de broderie. În tehnica aceasta, se foloseşte un fir gros, lăsat afânat. Printr-o abilitate a cusătoarei se obţine un câmp uniform de broderie în relief. Conturul propriu-zis al motivului ornamental realizat printr-o astfel de tehnică, de obicei geometric, nu se poate distinge decât de aproape.

     2. Ia aleasă la război

O altă categorie de ii este formată din cele împodobite prin alesătură în război. Ornamentele la acest tip de ie reproduc aproape aidoma pe cele brodate, între care amintim mai ales ornamentul « fuşti ». Ornamentica aleasă în război, uneori în şaisprezece iţe, este totuşi de sine stătătoare. Gama ornamentală bogată şi de o varietate destul de mare indică acelaşi simţ fin al populaţiei din Muscel nu numai în alegerea motivelor şi armonizarea culorilor, dar şi în sistemul compoziţiei.

Fota

O altă piesă de port femeiesc, care contribuie în largă măsură la definirea portului muscelean, este fota. De formă dreptunghiulară, fota se poartă înfăşurată strîns în jurul şoldurilor. Costumul femeiesc cu fotă în ţara noastră se poartă în nordul Munteniei, Moldova, Moldova de nord şi pe cursul superior al văii Mureşului.

Aspectul fotei este în general sobru. Ea poate fi complet neagră sau ornamentată. Împodobirea fotei se face fie în ţesătură şi în acest caz ea constă din simple vergi, sau este aleasă cu mâna la război în motive florale sau geometrice. Ornamentica fotei, deşi simplă, merită atenţia iubitorului de artă. Înainte de 1880, ea consta din nişte vărgi sau benzi mai late, aşezate la capetele fotei sau la poale. De la o dată destul de veche, pe lângă fota cu vărgi şi benzi la capete a apărut şi fota cu motive ornamentale alese cu mâna, totdeauna geometrice, realizate din îmbinări de forme romboidale, în culoare roşie, verde, galbenă. Adeseori în alesături şi-a făcut loc cu discreţie şi firul metalic. La poale, varga fotei, întotdeauna roşie, a rămas mult timp neornamentată încadrată doar de una sau două linii de culoare verde sau galbenă. Acest tip de fotă reprezintă fota de sărbătoare.

Un rol însemnat în completarea aspectului decorativ al costumului femeiesc de Muscel îl au şi brâiele, dar mai ales betele cu ornamente geometrice, constând din vergi sau ochiuleţe viu colorate şi totuşi bine armonizate.

Portul bărbătesc din Muscel

Costumul popular destinat bărbaţilor nu este mai puţin valoros decât cel al femeilor. Acesta este compus în timpul verii din pălărie, cămaşă, brîu sau chimir, iţari şi opinci, el impresionează totuşi prin aspectul său închegat, împodobit cu măsură. La acest ansamblu se poartă şi o vestă neagră, adeseori cu guleraş. Pe vreme răcoroasă, costumul bărbătesc se îmbogăţeşte cu alte piese, între care căciula, cioarecii de dimie albă, cojocul şi minteanul. Gluga este şi ea o piesă mai strîns legată de costumul bărbătesc. Şi elementele de port bărbătesc merită să fie cunoscute, datorită uneori structurii lor specifice sau împodobirii lor.

Cioarecii, de formă simplă, sunt uneori identici în croială cu iţarii sau cu izmenele. Există şi un tip de cioareci cu un croi mai complicat, care se observă atât în sudul Carpaţilor, cât şi în Transilvania. Originea acestui din urmă tip de cioareci este străveche.

Pe timp răcoros, un loc de seamă îl are cojocul cu mâneci confecţionat din blană. El se caracterizează prin cusături triunghiulare, dispuse spre poale şi piept. Pe la începutul secolului a XlX-lea un asemenea tip de cojoc, purtat de un mocan, care avea între altele şi o sarică, a fost pictat de Michel Bouquet. Un cojoc similar se păstrează în colecţia Muzeului de artă populară din Bucureşti. După primul război mondial, valoarea artistică a cojoacelor din Muscel a scăzut, fiind împodobite cu aplicaţiuni de piele colorată. Ca urmare a dezvoltării păstoritului întâlnim aici cojocul mare purtat cu lâna în afară şi sarica, astăzi aproape complet dispărută.