Profilul economic pentru comuna Dâmbovicioara are funcţiunea economică agricolă cu principalele ramuri, care sunt: cultura cerealelor, creşterea animalelor şi pomicultură. De asemenea o mare pondere în economia locala este turismul si respectiv agroturismul. Activitatea industriala este nesemnificativă, pe teritoriul comunei nedezvoltându-se nici o ramură industrială importantă. Sunt totuşi o serie de societăţi comerciale cu răspundere limitată mai importante.

Dâmbovicioara se află în Parcul Naţional Piatra Craiului alături de alte localităţi precum Zărneşti, Moeciu, Bran şi Rucăr. Principala atracţie o constituie creasta calcaroasă, cu o lungime de 25 km, orientată pe direcţia NE-SV, care atinge altitudinea maximă pe Vârful La Om (Piscul Baciului) – 2238 metri. Ea reprezintă cea mai lungă şi mai înaltă creastă calcaroasă din ţară.

REZERVAȚII NATURALE
Zona sudică a Rezervației naturale MASIVUL PIATRA CRAIULUI – „impunător monument al naturii caracterizat printr-o excepțională originalitate și expresivitate a peisajului” – este situată pe teritoriul actual al județului Argeș, incluzând, sub raportul vegetației, etajele: montan superior, subalpin și alpin. Zona se caracterizează prin „prezența calcarelor și a conglomeratelor, prin fragmentarea tectonică pe direcția predominantă nord- sud, prin altitudini mai coborâte, prin fenomene carstice”. Masivul Piatra Craiului a fost decretat rezervație naturală, întrucât adăpostește un element endemic, relict terțiar din Europa: garofița Pietrei Craiului (Dianthus callizonus) și alte specii de plante ocrotite: argințica (Dryas octopetala), bujorul de munte (Rhododendron kotschyi), bulbucii de munte (Trollius europaeus), drobușorul (Isatis transsilvanica), floarea de colț (Leontopodium alpinum), ghințura galbenă (Gentiana Iuțea), sângele voinicului (Nigritella rubra), tisa (Taxus baccata), toporașul alpin (Viola alpina), tulichina sau iedera albă (Daphne cneorum), tulichina galbenă (Daphne blagayana), precum și exemplare de faună ocrotite: capra neagră (Rupicapra rupicapra), ursul (Ursus arctos), râsul (Lynx lynx), cocoșul de munte (Tetrao urogallus), corbul (Corvus corax), fluturașul de stâncă (Tichodromamuraria) ș. a.

PEȘTERA DÂMBOVICIOARA – situată în zona de SE a Munților Piatra Craiului, pe malul stâng al râului Dâmbovicioara, la altitudinea de 880 m, circa un km N de satul Dâmbovicioara, în amonte de Cheile Dâmbovicioarei. Modelată în calcare jurasice, operă a Pârâului Peșterii, peștera redusă la o galerie fosilă ușor ascendentă, orientată S-V, N-E este suficient de caldă (10-12°C) și prezintă o umiditate moderată. Galeriile totalizează 612 m, accesul fiind facilitat, în zona peșterii vechi (259 m) de înălțimea tavanului (peste 3 m). Galeriile (359 m) descoperite între anii 1956-1973, incluse în circuitul de vizitare, sunt mai puțin accesibile, însă oferă vizitatorilor fascinante splendori naturale, întrucât concrețiunile – stalactitele și stalagmitele – sunt perfect conservate. Importanța paleozoologică a peșterii este relevată de descoperirea, în interior, a unor schelete de Ursus spelaeus. Peștera a fost menționată inițial, în 1767, (singura din Muntenia !), în opera lui J. Fridvalsky «Mineralogia magni Principatus Transilvaniae», apărută la Cluj.

CHEILE MICI ALE DÂMBOVICIOAREI – Structuri geologice, în lungime de circa 4 km, săpate, în calcarele jurasice din SE Masivului Piatra Craiului. În pereții abrupți, aproape verticali ai cheilor, se află mai multe peșteri (Urșilor, Ursita dacilor) precum și izvoare denumite, de localnici, gâlgoaie. Alte rezervații naturale: Peștera Dobreștilor [0,50 ha], Peștera nr. 15 [0,50 ha], Peștera Standului [0,50 ha], Peștera Uluce [0,50 ha], Avenul din grind [0,50 ha].

EVERAC PAUL [1924-2011] – pseudonimul literar al lui Petre Constantinescu – cel mai prolific dramaturg român, autorul celor circa 140 piese de teatru cu problematică etică, socială care a locuit și creat, în perioadele estivale, la Podu Dâmboviței. Locuinta si gradina lui cunoscute sub numele de “COMPLEXUL CULTURAL PAUL EVERAC” de la Podu Dâmboviței, este format din casa musceleană și statuile amplasate în aer liber reprezentând personalități ale vieții culturale românești: Vasile Alecsandri, Lucian Blaga, Ion Luca Caragiale, George Călinescu, George Coșbuc, George Enescu, Octavian Goga, Nicolae lorga, Tudor Mușatescu, Mihail Sadoveanu, precum și dramaturgi contemporani consacrați: Aurel Baranga, Paul Everac, Teodor Mazilu, dar și sculpturi cu tematică diversă (țărani și țărănci în portul popular local, cariatide etc.).
Considerat de către inițiatorul său, Paul Everac, „un Panteon al spiritualității naționale”, în complexul cultural sunt reprezentați, prin opere de referință, artiști plastici remarcabili: Manuela Grigore Adoc, Radu Aftenie, George Apostu, Constantin Baraschi, Cristian Breazu, Mihai Buculei, Marcel Chirnoagă, Horia Flămându, loan Georgescu, Oscar Han, Ion Jalea, Corneliu Medrea, Pavel Mercea, Dimitrie Paciurea – element determinant pentru înscrierea acestui „popas al veșniciei românești” în circuitul turistic național.

ATESTARE DOCUMENTARĂ:
Dâmbovicioara -1579, 14 iulie
În contextul localităților componente, cea mai veche atestare documentară se consemnează în cazul satului Dâmbovicioara.
Așezarea este atestată documentar initial în hrisovul emis de cancelaria domnească a voievodului Mihnea Turcitul la 14 iulie 1579, prin care se confirmă existența mai multor sate cotropite de un „Drăghici din Dâmbovicioara”.
Sit arheologic: Așezare din epoca romană descoperită pe platoul de la est de Orația, aparținând populației dacice romanizate refugiate în această zonă montană la mijlocul sec. III, în condițiile părăsirii sistemului de apărare Limes transalutanus de către romani, în vremea lui Filip Arabul.
CETATEA ORAȚIA – datare incertă: 1200-1220; cetatea este atribuită cavalerilor teutoni, care au construit această fortăreață medievală pe artera de circulație spre Transilvania, ca avanpost al castelului Bran, cu acordul regelui Ungariei, Andrei al ll-lea. Dezavuați, însă, de rege, cavalerii teutoni părăsesc cetatea; după năvălirea tătarilor din 1241, cetatea trece în posesia primului voievodat românesc. În anul 1368, castelanus de Domboyka, Dragomir, învinge oastea regelui Ungariei, Ludovic I, în cursul campaniei acestuia împotriva Țării Românești conduse de Vladislav I Vlaicu. În cetate, se refugiază rivalul la tron al lui Mircea cel Bătrân, Vlad, în perioada luptelor pentru domnie dintre aceștia [1397], Vlad predându-se voievodului Transilvaniei, Știbor. Cetatea Orația – condusă de un pârcălab (castelan), constituia un punct vamal pentru negustorii din Transilvania și Țara Românească, pe drumurile comerciale Câmpulung-Brașov și Târgoviște-Brașov, în secolul XV, dar și un spațiu de rezistență al voievozilor români în lupta antiotomană. Cetatea a fost demolată din ordinul turcilor la jumătatea secolului al XVI-lea.
Actualmente, în ruină; ziduri de piatră groase de 2-3 m, cuprinzând un donjon, cu șanț împrejur și curte extinsă, limitată de un zid de piatră. Degradarea accentuată a fortificației impune efectuarea unei restaurări corecte pentru includerea sa în circuitul turistic național.
TOPONIMIE:
– Ciocanu – toponim, la origine substantiv comun: ciocan cu sens de „pisc, vârf’, „ridicătură de pământ”, așezarea fiind constituită pe un platou calcaros cu doline. Satul Ciocanu – „așezarea cea mai înaltă” din județul istoric Muscel – se află la altitudinea de 1180 m.
– Dâmbovicioara – toponim topografic, evocând natura terenului în care este amplasată așezarea, format pe baza unui apelativ diminutival de origine slavă dobă – „arbore”, sau pe baza apelativului dâmb.
Podu Dâmboviței – toponim topografic compus, format din apelativul pod și determinativul Dâmboviței – apa peste care s-a edificat podul. Toponimul precizează aria de constituire a localității. În perimetrul actual al așezării situate pe fundul unei depresiuni calcaroase din contextul celui mai mare complex de chei din Bazinul superior al Dâmboviței, domnitorul Constantin Brâncoveanu a dispus să se construiască, în anul 1711, un pod din blocuri de piatră, în zona de confluență a Dâmbovicioarei cu râul Dâmbovița.

PATRIMONIUL CULTURAL-ISTORIC:
-Biserica “Sf. Nicolae” Ciocanu [1948]-ctitorită de enoriașii din satul Ciocanu; „este biserica cea mai de sus a Muscelului” «pictură murală: anonim [1948].
-Biserica «Sf. loan Botezătorul» Dâmbovicioara [1903]-ctitorită de primarul din Rucăr, Niță al Popii, împreună cu Năstase al lui Ghică ș.a.; construită de meșterii italieni Vasile Natal cu fiul său și Gigiu din Văleni-Dâmbovița -intervenții: consolidări ale fundației [1918; 1960] -pictură murală: anonim [1903]; repictată de Ion Dogărescu-Rucăr [1952].
-Biserica «Sf. împărați Constantin și Elena» Podu Dâmboviței – construită în perioada anilor 1944-1953, pe terenul donat de familia Ion și Ecaterina Ochi, cu contribuția financiară a Prefecturii județului Muscel (prefect, general Teodor Nicolau), Primăriei comunei Rucăr, Camerei agricole Muscel (asigurarea materialului lemnos), a preoților: loan Vasilescu, Spiridon Popescu și Alexandru Zaharescu, dar și a localnicilor care au efectuat gratuit manopera. Lucrările de construcție au stagnat, între 1949-1953, din lipsă de fonduri. Clopotnița a fost definitivată, în 1969, cu cheltuiala Arhiepiscopiei Bucureștilor și a enoriașului N. Bomboș. Fascinantă prin parapetul de calcar ca, de altfel, și prin turnul- clopotniță realizat din același material, proiectul fiind opera renumitului arhitect D. lonescu-Berechet din Câmpulung-Muscel. Remarcabil prin sculptura sa, iconostasul de lemn, care separă altarul de naos, a fost transferat de la Capela Institutului de fete „Pompilian” din București și completat cu icoane provenite din aceeași sursă, pictate de Gheorghe Tattarescu și donate de Arhiepiscopia Bucureștilor. Pictura murală interioară a fost realizată de Ion Dogărescu, originar din Rucăr. Sfințirea bisericii s-a oficiat, la 6 decembrie 1953, de către Justinian, patriarhul României; Sebastian, mitropolitul Moldovei și Sucevei; episcopul Teoctist, viitorul patriarh al României, și un impresionant sobor de preoți din județul Muscel.
-Cruci de piatră dispersate în satele Ciocanu: 1688; 1815-1816 – și Podu Dâmboviței: 1711 octombrie 1- atestând definitivarea lucrărilor la podul de piatră; 1710-1711 -confirmând refacerea drumului vechi spre cetatea Orația cu participarea unor oameni din Câmpulung. Alte cruci de piatră la Podu Dâmboviței: 1691-1692 – km 77 DN 73; 1709-1710 -lângă Cetatea Orația; 1715 mai 1]- lângă stâna din Dealul Sasului; 1766-1767 ]- km 77 DN 73.
-Monumentele eroilor: Podu Dâmboviței [1916-1918] – lângă Biserica Podu Dâmboviței Dâmbovicioara [1916-1918; 1941-1945]; inițiator: înv. Beldugan – în centrul satului.
În cursul luptelor pentru apărarea unității și independenței naționale a României, au căzut eroic la datorie 74 locuitori ai comunei, numărul eroilor menționați nominal în monumentalul volum «Argeș. Cartea eroilor» fiind raportat la evenimente de importanță fundamentală în istoria neamului românesc: Primul război mondial [54], Al doilea război mondial [20].
-Momente de istorie locală în aria localității, voievodul Țării Românești, Mihnea al ll-lea [1658-1659] a încheiat, la 15 octombrie 1659, un tratat de alianță contra Imperiului Otoman cu principele Transilvaniei Gheorghe Rakoczi al ll-lea [1648-1660].
-În anul 1711, s-a construit podul peste râul Dâmbovița, din „vrerea și puterea” voievodului Constantin Brâncoveanu [1688-1714], ispravnic de lucrări fiind Alexandru Șufariul Vâlsănescu.
În același an, potrivit textului inscripționat pe o cruce de piatră amplasată lângă râușorul Bazna, Constantin Brâncoveanu poruncește ispravnicului de Câmpulung, Alexandru Șufariu din Vâlsănești „ca să ridice oameni din Câmpulung și din Rucăr și din Dragoslavele și de prin prejur să dreagă calea la Posada și la Orația și printre alte locuri rele… Despre porunca măriei sale, au ridicat oameni și au mers de au dres pe unde au fost drumul stricat până la hotar; și ispravnic au fost Manta județul”.
PODUL DE PIATRĂ – construit din blocuri de piatră, în perimetrul așezării, în anul 1711, în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, în zona de confluență a Dâmbovicioarei cu râul Dâmbovița. Momentul inaugurării acestei fascinante construcții este consemnat pe o cruce din piatră amplu ornamentată, amplasată în apropiere, monument epigrafic datând din 1711, al cărui comanditar a fost același strălucit voievod muntean,

VECHIUL DRUM ROMAN – al cărui traseu străbate localitatea Podu Dâmboviței, la vest de cetatea Orația, impresionează prin „urmele carelor” imprimate în stâncă,

Arhitectură tradițională musceleană specifică zonei montane. Casele prezintă, de regulă, două niveluri: parterul este format dintr-o pivniță dispusă sub „odaia bună”, precedată de un „gârlici”, deasupra căruia se află sala etajului, din care se asigură accesul în „tinda” centrală încadrată de „odaia de locuit” și „odaia bună”. Casele construite relativ recent din bârne au, în general, pereții placați cu șiță solzită vopsită, de regulă, în culoare verde, prin această operație urmărindu-se protejarea de intemperii, precum și etanșeizarea lor, pentru menținerea căldurii în interior. Interioarele țărănești sunt amenajate în manieră tradițională, cu chilimuri pe pereți, țesute în motive predominant geometrice, surmontate de „șervete ținute” care amplifică considerabil atributele estetice ale camerelor.
Portul popular tradițional prezintă caracteristici ale portului popular muscelean din zona montană. În domeniul artei populare, s-au remarcat, în fazele finale ale concursurilor naționale organizate în perioada anilor 1956-2006, creatorii din localitate care au obținut premii ori mențiuni pentru confecționarea costumelor populare și a țesăturilor de interior: Eugenia Dobre, Elena Mitriță, Ion Tică, Ion Țuca, NicoIaeȚuca.
Meștere renumite în arta țesutului și a cusutului: Victoria Belduganu (n. 1920), Margareta Mitriță (n. 1921), Paraschiva Tucă (n. 1915) se specializaseră în confecționarea: iilor, fotelor, prosoapelor, șervetelor, fețelor de masă pe care le vindeau în târgurile din zonă.

Fost sat de oieri ce-si urcă primăvara turmele în munte si le mai coboară toamna când se face „răvăsitul oilor”, Podu Dâmboviţei păstrează tradiţii nealterate de câteva milenii. Cântece de oierit, doine, hore pot fi culese aproape de la fiecare bătrân al satului, în zeci de variante. La fel, portul popular are aici sute de taine şi simboluri pe care tot cei bătrâni stiu a le descifra si interpreta. 

„Focul lui Sumedru” marchează începutul de an pastoral, va fi aprins în noaptea de 25 spre 26 octombrie, în ajun de Sfântul Dumitru. In preajma unui imens rug, aprins de tineri într-un loc înalt al satului, se adună localnicii. În jurul focului se strigă în cor ”Hai la Focul lui Sumedru!”, iar despre cei care sar peste foc se spune că vor fi sănătoși tot anul. La final, femeile împart mere și covrigi.

În domeniul folclorului literar local, printre cele mai reprezentative creații de acest gen, se înscriu baladele: Fulga; Ionele, lumea mea; La Lenuța în grădină.
Folclorul muzical zonal a reprezentat principala sursă inspiratoare în definirea repertoriului talentatei interprete de muzică populară musceleană Vochița Stoian, originară din localitate, supranumită „Privighetoarea Muscelului”, ale cărei melodii au fost publicate în volumul compozitorului Moise Mitulescu «Privighetoarea Muscelului» (19 doine și cântece bătrânești) și care a lansat un CD cuprinzând 17 melodii populare, sub redacția prof. Gheorghe Gomoiu de la Centrul județean Argeș pentru conservarea și promovarea culturii tradiționale; profesiunea sa de credință se regăsește în versurile unui îndrăgit cântec popular: „Pe lume cât oi trăi, / doinele mi le-oi doini, / prin munți și codri de fag; / c-așa mi-a fost mie drag.”
Din amplul repertoriu al folclorului coregrafic zonal, elemente de particularizare locală prezintă dansurile: Alunelul, Brâul pe 6, Chindia, Ciuleandra, Floricica, Hora mare, Hora miresii, Hora Nuții, Mânioasa, Romanul, Sârba, Sârba a 6-a, Sârba lui 22, Ungurica.

Nelu Bucur : interpret de muzica lautareasca si de petrecere: