Dragoslavele este asezat intre muntii din partea de Nord-Est a judetului Muscel (actualmente înglobat in judetul Argeș), pe soseaua naționala ce leaga Brașovul de Campulung si pe soseaua Targovistei la Km 0-2.
Hotarele : la rasarit cu Judetul Dambovita si cu Brasovul prin culmea de despartire a scurgerii apelor; la apus cu comuna Namaești pe culmea Măgurei, prin varful Pravatului si pe culmea muntilor Plaisor si Fantaneaua; la miaza-noapte cu muntele Sohorat prin apa vaii Frasinului si cu Com. Rucar prin parul lui Carceiu, prin linia despartitoare dintre livezile (la pasuni, fanete inainte li se spunea “la livezi”) Rucarenilor de ale Dragoslovenilor din Vârtopiele; de la extremitatea de nord a acestei linii, hotarul coboara in cheia Ghimbavului la Saritoare, iar de aici urca pana la Rapa Rosie in varful Coltilor, coboara in fantana neagra din Zabava si merge pe deasupra pasunilor rucarenilor in valea Crovului ( sau grofului dupa unii ar fi vorba de muntele unui notar – groff sas sau ungur), inconjoara partea de apus a muntelui Sfantu Ilie si intra in Valea Rudaritei.
De aici restul hotarului de nord se margineste cu muntele Fundata (fost al dragoslovenilor, dar vandut in vremuri de restriste) prin apa vaii Rudarita pana la poienile Mitarcii, coboara in Rudarita la Scaldatori si urca pe vechea frontiera (cu Transilvania, in localitatea Moieciu de Sus) la sugrumatura Sleul Mandrului.
La miaza-zi se invecineste cu comuna Stoenesti prin valea Mateiasului si muntele Runcu si cu muntii Priseaca, Fagetel, Geabelea- pana in varful Leaotei.

Munții care formeaza cadrul acestei zone au înalâimi cuprinse între 1000 si 2000m, cu abrupturi aproape verticale atacate pe ambele flancuri de eroziunea regresivă a torenților dar și a cursurilor permanente de apă: Muntele Vârtoapele, Muntele Albescu, Muntele Sintilia și Colții Ghimbavului. Pădurile ocupa cea mai mare suprafață, in cadrul lor individualizându-se etajele de pădurilor de fag montan, de fag și rășinoase și păduri de molid.

Dragoslavele – 1482 după 15 noiembrie. Conform, însă, mențiunii lui Constantin Rădulescu-Codin inserate în “Muscelul nostru”, p. 23, „satul e pomenit în actele cetății Brașov la 1452”.
În contextul localităților componente, cea mai veche atestare documentară se consemnează în cazul satului Dragoslavele.
Așezarea este atestată documentar initial în hrisovul emis de cancelaria domnească a voievodului Vlad Călugărul [1482-1495], prin care se poruncește schilerilor din Dragoslavele să „înapoieze covorul ce l-au luat de la un om care îl ducea judelui de Brașov”.
Sit arheologic: Existența anterioară a unei comunități umane pe teritoriul actual al localității este atestată prin topoare de piatră datând din epoca neolitică, precum și prin tezaurul monetar cuprinzând emisiuni din perioada 1484/1490-1601 provenind de la regii Poloniei și Ungariei, tezaur interceptat la poalele Muntelui Piatra Caselor.
TOPONIMIE:

• Dragoslavele – toponim format pe baza eponimului Dragoslav, indicând posesiunile lui și ale urmașilor în aria actuală a localității. Potrivit tradiției orale, Dragoslav era originar din Hațeg și se ocupa, împreună cu oamenii săi care se stabiliseră în zonă, de căutarea aurului în nisipul râului Dâmbovița.
  Un proces de strămutare din localitate se va consemna peste secole, locuitori originari din Dragoslavele și Rucăr stabilindu-se în județul Vrancea, unde au format satele Dragosloveni și Rucăreni. „Tradiția locală din Dragosloveni, spune că locuitorii au venit din Dragoslavele-Muscel, pe vremea lui Matei Basarab, care i-a trimis acolo ca să lucreze la Mănăstirea Soveja zidită de el, în urma împăcării cu Vasile Lupu” (lorgu Iordan – Toponimia românească, p. 407).
  Valea Hotarului – toponim topografic compus din apelativul vale cu sens de „loc larg între două înălțimi; apă curgătoare” și determinantul hotar – „linie de demarcație care desparte o proprietate de alta sau o așezare de alta”. Valea Hotarului este „denumirea legată de hotărnicia de odinioară dintre comunele Dragoslavele și Stoenești”.

PATRIMONIUL CULTURAL-ISTORIC:
Punct vamal încă din secolul al XV-lea, satul Dragoslavele – menționat inițial într-un hrisov emis de cancelaria domnească a lui Vlad Călugărul [1482-1495] – a fost constituit, potrivit „cărții de judecată din 10 mai 1642”, de către „rudarii” căutători de aur veniți din Hațeg sau din alte zone ale Ardealului. Venitul vămii revenise exclusiv domniei până în anul 1647, când Matei Basarab a dăruit jumătate din venitul rezultat Mănăstirii Câmpulung. Clădirea vămii se particulariza prin lungimea sa considerabilă, comparativ cu construcțiile de locuit tradiționale, dintre care reprezentative pentru arhitectura locală sunt: casa Catrinescu Paul [1848], casa Ologel Maria [1880] ș. a.
-Biserica «Uspenie Bogorodițe» (Adormirea Maicii Domnului) Joseni „zidită din temelie de prea creștinul și luminatul domn Io Gligorie Ghica voievod și luminata doamnă a măriei sale, Maria, întru cinstitul hram Uspenie Bogorodițe, ca să fie întru pomenire de veaci, și ispravnic hagi Gheoca, mesița avgust 26, văleat 7169”. Grigore Ghica, voievodul Țării Românești, a încredințat, în anul 1661, coordonarea executării lucrărilor de construcție vameșului de la schela Dragoslavele, Gheoca. Ctitorii erau extrem de preocupați de biserica lor, încât, prin cartea domnească din 24 mai 1672, îi reproșează vameșului că n-a îngrădit biserica: „numaidecât să te apuci să o grădești, că apoi, numai capul tău o știe”. În forma actuală, biserica reprezintă etapa restaurării integrale efectuate, în perioada anilor 1892-1894, sub coordonarea arh. Cristofi Cerchez, la solicitarea istoricului Grigore Tocilescu. Restaurarea a constat din: desființarea zidului despărțitor dintre naos și pronaos, construirea unui cafas pentru cor, pardosirea cu lespezi de piatră, lărgirea ferestrelor, acoperirea cu tablă, construirea turnulețelor pe cele patru contraforturi, executarea unor ornamente exterioare din zidărie: brâu, firide, medalioane. Reparații ulterioare se înregistrează în anii: 1938; 1954 – când, după sugestia arh. Duiliu Marcu, s-a construit un caldarâm perimetral din piatră, la cota de 0,80 m adâncime, pentru înlăturarea igrasiei; 1960 – refacerea parțială a șarpantei acoperișului.
Biserica Domnească are un plan dreptunghiular, cu absida poligonală decroșată și turlă-clopotniță masivă, pe trei niveluri: parter, camera intermediară și camera clopotelor. Icoanele vechi de pe tâmpla de zid au fost preluate de Muzeul de artă religioasă din București, de către istoricul de artă Tzigara Samurcaș, pentru valoarea lor artistică excepțională, biserica fiind înzestrată, în schimb, cu un splendid iconostas de lemn provenit de la Biserica Sărindar din București, ctitorită de Matei Basarab. Din vechea pictură, se conservă tablourile votive, restul registrului iconografic fiind pictat în ulei, în stil neobizantin, în 1929-1930, de către Ion Dogărescu, originar din Rucăr, și Ion Fleșaru din Câmpulung- Muscel. Au fost repictate opt icoane de pe iconostas, două din pronaos, precum și cinci medalioane în exterior. în patrimoniul bisericii, se află obiecte ritualice dăruite de ctitori: potir, discos, steluță (1662), cruci în ramă de argint cu scenele: „Botezul Domnului” și „Răstignirea Domnului” donate de regele Carol I, în 1891, când a vizitat biserica, precum și cărți ritualice: îndreptarea legii [1652], Apostol [1743], Evhologhion [1743], Penticostar [1743], Antologhion [1746], Triodion [1747], Octoih [1786], Psaltire [1816], Liturghier [1840]; icoane pictate pe lemn în sec. XIX, epitaf [1899], portretul pictat în ulei pe pânză al voievodului Grigore Ghica [1942] ș.a. În cursul Primului Război Mondial, a fost transformată în lagăr pentru prizonierii români de către trupele germane de ocupație, care au confiscat cele două clopote, au ars arhiva, cărți de cult, pomelnicul vechi al bisericii.
Biserica «înălțarea Domnului» Suseni ctitorită, în anul 1745, de către Hristea – „vameș pentru partea domnească” și Sterie – „vameș pentru partea hărăzită, de Matei Basarab, Mănăstirii „Negru Vodă” din Câmpulung”, care „au împărțit pe jumătate cheltuiala”. Pomelnicul zugrăvit în proscomidiar menționează numele principalilor ctitori: „Hristea, Alexandra, llie, Duca, Despa, Chirca, Sterie, Maria, Mihalcea, lane, Dimitrie, Xanta, Anastase erei, Constantin”. Biserica a fost modificată radical prin: înălțarea zidurilor, adăugarea pridvorului și a arcadelor laterale, în anii 1880-1881, cu cheltuiala pr. Ion Arsulescu, Ion Tătaru, Ion Alexandroiu și Alexandru Besoiu. De plan trilobat cu abside poligonale în exterior și semicirculare în interior și pridvor închis, biserica a fost pictată în tempera (interior) și frescă (exterior) în anul 1881, de săteanul zugrav Gheorghe popa Coman Arsu – Gheorghe Arsulescu, pictura acestuia fiind restaurată în 1969. Paramentul este decorat, în partea superioară, printr-un brâu cu profil modern. în cursul Primului Război Mondial, biserica a fost utilizată ca lagăr pentru prizonierii români de către ocupanții germani. Preotul cărturar loan Răuțescu, paroh al Susenilor, restaurează biserica, reface mobilierul, procură obiectele de cult necesare oficierii slujbelor religioase, inclusiv cele două clopote, cu aportul financiar substanțial al lui Mihail Catrinu. în 1969, biserica este reparată prin stăruința pr. Aurelian Derioiu. În patrimoniul bisericii, se află cărți ritualice: Apostol [1682], Liturghier [1747], Liturghier [1797], Ceaslov [1806], Chiriacodromion [1811], Liturghier [1817], Tipic [1851], Apostol [1856], Triod [1856], Penticostar [1856], Evanghelie [1856], Mineie [1862] și icoane pe lemn din sec. XIX pictate de zugravul Arsulescu, epitaf [1880] ș. a.
-Biserica de lemn “Sf. Gheorghe” a schitului Draqoslavele – strămutată din Borșa-Maramureș, inițial, la Liceul militar din Predeal și ulterior, în 1949, pe amplasamentul actual, lângă reședința estivală patriarhală, prin grija patriarhului României, Justinian Marina. Caracteristică, prin structură, bisericilor de lemn din zona Maramureșului – unde fusese construită la sfârșitul secolului al XVII-lea, biserica prezintă un plan rectangular, cu absidă poligonală decroșată și pridvor dezvoltat pe latura sudică, precum și un antepridvor prevăzut cu doi stâlpi frontali, dispus în fața intrării principale. In forma originară, construcția nu avea antepridvor și soclu supraînălțat – element constructiv condiționat de amplasarea monumentului în declivitatea terenului. Deasupra pronaosului, se află o impunătoare turlă de secțiune patrulateră, învelită cu șindrilă și surmontată de un foișor cu balustradă și arcade traforate, acoperișul de forma unui coif fleșă piramidal, având baza pătrată evazată. Decorația în lemn este concentrată la ancadramentul accesului principal (torsadă, rozete, pomul vieții), la balustrada foișorului turlei (traforuri) și la pridvor (crestături pe contrafise). Pictura în tempera fără liant, executată pe un suport subțire de var stins, aplicat pe lemn sau pe fâșii de pânză maruflată, la interstițiile bârnelor, acoperă, în interior, întreaga suprafață a pereților și a bolții. Pictura este de factură naivă, fiind marcată de un grafism accentuat.
Cruci de piatră: Dragoslavele: 1632/1654 încastrată în peretele casei D. Arsu; 1642 în centrul satului; 1664-1665 încastrată în zidul de incintă al Bisericii Suseni; 1675 mai 20 pe Dealul Naca; 1692 martie 6 încastrată în zidul gospodăriei Dima; 1716 aprilie 25 la extremitatea satului spre Rucăr; 1719-1720 ; 1723-1724 în cimitirul Bisericii Joseni; 1723 – în Valea Năcii. Dintre numeroasele cruci de piatră, se detașează, prin importanța ei excepțională, Crucea lui Matei Basarab [1642] amplasată în centrul satului, apreciată, de către istorici, ca document domnesc, întrucât prevedea, în esență, „slobozenia din rumânie a dragoslovenilor”.
Monumente eroi: Dragoslavele [1916-1918]; autor: Frederic Stork (1925) lângă Primăria Dragoslavele. Construit din piatră de Albești, monumentul este format dintr-o prismă dreptunghiulară, sprijinită pe un postament dreptunghiular, având în terminație un vultur de bronz cu aripile strânse. întreg monumentul are înălțimea de 4,50 m. Pe fațada principală a monumentului, este săpată următoarea inscripție: “In amintirea luptătorilor din Dragoslavele morți în războiul pentru întregirea neamului 1916-1918. Comuna recunoscătoare fiilor ei”. Pe cele patru fațade, sânt înscrise numele a 94 de militari din localitate căzuți la datorie pe câmpurile de luptă”.

Cimitirele eroilor din Primul Război Mondial [1916] cu morminte ale ostașilor români, dar și ale ostașilor din armata invadatoare căzuți în luptele din zonă:
– Cimitirul de la intrarea în Dragoslavele dinspre Muntele Mateiaș, în dreapta șoselei Câmpulung-Brașov, a fost amenajat în cursul anilor 1916-1917 și reamenajat, în perioada anilor 1929-1931, de către Societatea «Cultul eroilor», pe o suprafață de 792 mp, în care sunt înhumate, în morminte individuale sau comune, osemintele a 1.197 eroi de diverse naționalități: 326 români (196 identificați, 130 neidentificați), 196 germani (186 identificați, 10 neidentificați) și 39 austrieci (38 identificați, 1 neidentificat), precum și cei 636 militari neidentificați prin nume ori naționalitate ale căror oseminte au fost depuse în criptă.
– Cimitirul eroilor germani amenajat de către armata de ocupație în anul 1916, la est de Biserica Joseni, pe o suprafață de 750 mp, unde sunt îngropați, în morminte individuale sau comune marcate prin cruci de beton, 239 ostași germani din Regimentul 252 infanterie prusac. Cimitirul este delimitat prin împrejmuire masivă din piatră, cu acces pe o poartă monumentală.
În cursul luptelor pentru apărarea unității și independenței naționale a României, au căzut eroic la datorie 129 locuitori ai comunei Dragoslavele,
Momente de istorie locală: În cursul Primului război mondial , localitatea a fost un „câmp de luptă încadrat în ampla operație de apărare din perimetrul Bran-Rucăr-Câmpulung, la care au participat și localnici care făceau parte din Regimentul 30 Dorobanți Muscel”.

Arhitectură populară tradițională caracteristică zonei Muscel. În localitate, se înregistrau, potrivit “Monografiei satului Dragoslavele”: „500 case și 430 gospodării”. Se menționează că „cea mai mare parte din case erau construite din lemn. Cele mai multe au câte trei încăperi: într-o cameră, locuiesc toți membrii familiei, în alta, se păstrează hainele cele mai bune și se ține mai curată, iar între ele este tinda, care mai totdeauna este puțin spațioasă. Aproape toate casele au, în față, o sală. Casele de lemn cu două etaje și cu mai mult de trei încăperi sânt 9. Clădiri construite din cărămidă sunt 10; dintre acestea, 3 sânt acoperite cu fier și restul cu țiglă. Acestea din urmă sânt, în mare masura conservate, parte, vile situate pe malul drept al Văii Caselor și alături de șoseaua națională. Ele sânt locuite aproape numai în timpul verii. Pe malul drept al râului Dâmbovița, în locul numit Podișor, este numai o vilă cu mai multe încăperi și acoperită tot cu țiglă. Aproape toți locuitorii mai au, pe lângă camerele de locuit și câte o pivniță de zid, unde-și păstrează d-ale hranei pentru iarnă. Din totalul de 430 gospodării înregistrate în anul 1923, 30 de locuințe aveau numai câte o singură încăpere, 150 – două încăperi și sală, iar 30 de locuințe mai mult de trei încăperi. în numărul celor 30 de locuințe cu o singură încăpere intră și 7 bordeie locuite de rudari.” Portul popular local se integrează ariei portului popular tradițional din zona montană a Muscelului. Excelează, prin somptuozitate, costumul de mireasă, cu ample ornamente geometrice stilizate, realizate din fir auriu și fluturi, care se proiectează pe fondul alb al pieselor constitutive.

In domeniul artei populare, s-au remarcat, în fazele finale ale concursurilor naționale organizate în perioada anilor 1956-2006, creatoarele populare: Elisabeta Blădău, Maria Gagiu, Maria Răducu care au obținut premii ori mențiuni pentru confecționarea costumelor populare. Meșteră renumită în arta țesutului și a cusutului: Vasilica Cicu (n. 1921) se specializase în confecționarea: iilor, cămășilor bărbătești, fotelor, prosoapelor, șervetelor, fețelor de masă pe care le vindea în târgurile din zonă; arta aceasta a fost continuată de creatoare prestigioase din localitate: Olimpia Bosoiu, Elena Codârlă, Elena Mihailov, Elena Minciună, Victoria Predoiu,iar în arta crestăturii și sculpturii în lemn, se remarcă: Mădălina Bobaru, Nicolae Cățoiu, preot Gheorghe Cârstina, Violeta Drăgan, Sever Frigură. Pictura pe lemn, precum și pictura pe sticlă constituie o pasiune evidentă pentru artiștii amatori: Daniela Arsulescu și Andrei Postu. Lucrătura în piele constituie o îndeletnicire artistică pentru meșterii: Nicolae Răuță și Ștefan Răuță. În realizarea măștilor tradiționale, își arată măiestria Ana-Maria Cârstina și Rafael Cârstina.

„Focul lui Sumedru” marchează începutul de an pastoral, va fi aprins în noaptea de 25 spre 26 octombrie, în ajun de Sfântul Dumitru. In preajma unui imens rug, aprins de tineri într-un loc înalt al satului, se adună localnicii. În jurul focului se strigă în cor ”Hai la Focul lui Sumedru!”, iar despre cei care sar peste foc se spune că vor fi sănătoși tot anul. La final, femeile împart mere și covrigi.

Din amplul repertoriu al folclorului coregrafic zonal, elemente de particularizare locală prezintă dansurile: Bordeiașul, Brâul pe 6, Chindia, Ciobănașul, Ciuleandra, Floricica, Hora mare, Hora miresii, Hora Nuții, Mânioasa, Romanul, Sârba, Sârba a 6-a, Sârba lui 22, Ungurica.