Urmele artizanatului românesc se pierd în trecut, în epoci care au modelat abilitățile omului de a se adapta la natură, la pericole, climă, religie sau organizări ale comunității. Odată cu evoluția omului, obiectele pe care mâna sa le-a creat s-au perfecționat și au căpătat, pe lângă atributele practice, și atribute decorative și estetice.

Artizanatul autentic românesc se definește prin faptul că produsele de artizanat sunt create de meșteșugari care au deprins tehnici străvechi, metode de folosire a materiilor prime și de decorare.

Printre produsele de artizanat românesc autentic se numără:

• obiectele de cult (sfeșnice, potire, clopote, icoane pe sticlă sau lemn, candele),
• țesăturile (covoare, carpete, brâuri, catrințe, fote, vâlnice, scoarțe, ștergare),
• portul popular (ii, fote, catrințe, ițari, opinci),
• obiecte din lemn și împletituri (jucării, fluiere, boluri și castroane),
• obiecte din lut și ceramică (castroane, farfurii, căni, oale, păpuși),
• obiecte decorative și de mobilier (ouă încondeiate, scaune, decorațiuni de grădină și de interior).

Dacă, în urmă cu mii de ani, oamenii își creau obiecte din lut în care să își depoziteze hrana sau își ciopleau unelte din lemn, ulterior acestea au căpătat tot mai multe întrebuințări, devenind mai rafinate. Astfel, ele au ajuns să fie considerate obiecte de artă atât de creatorii lor, cât și de publicul larg.

Cioplitul pietrei

            Datorita  carierei de piatra de la Albesti si sub influenta meserilor italieni care au fost adusi de-a lungul timpului in zona Albești -Cândești s-a dezvoltat meștesugul cioplirii pietrei care a ajutat la infrumusetrea cladirilor din Cîmpulung si din tara.

Mult trebuie să se fi bucurat şi mirat romanii când au descoperit “pântecul” alb de la Albeşti, scobit din timpuri imemoriale de localnici, căci astfel puteau să-şi ridice castrele, precum cel de la Jidova, drumurile şi edificiile publice. Şi cât de fericiţi trebuie să fi fost voievozii şi oamenii locului să-şi înalţe bisericile şi crucile neamului din calcarul de aici, lăsând drept mărturie a trecerii lor, ce altceva decât… cruci! Cruci în răspântii, cruci în altare, cruci în pridvoare, cruci în ţintirime. De la Castelul Peles la Casa Poporului  in mai toate constructiile monumemntale din Romania se regaseste mana si arta pietrarilor din Albestii de Muscel. Munca grea cu dalta si ciocanul a facut ca aceast mestesug si arta totdeodata sa dispara usor, usor si astazi doar cativa batrani de peste 70 ani sa poata sa-ti vorbeasca de tainele acestui mestesug .

       De la crăparea pietrei prin baterea penelor de lemn si umezirea lor, pana la secretul cautarii si gasirii microfisurilor in piatra, prin care reusesti sa o modelezi fara a o țăndarii, la comanda la fierar a sculelor de sculptura si calirea lor, toate aceste secrete ale mestesugului de pietrar sunt pe cale de dispariție.

Prelucrarea lemnului

Find o materia prima des folosita la constructia caselor traditionale, in jurul lemnului a fost creata o intraga clasa de mestesugari dulgheri, constructori de case, sițari, sculptori in lemn.

Mesteri șițari (șindrilari)

Șindrila de lemn este un foarte bun izolator termic. In plus este naturala. Sindrila face fata tuturor conditiilor climaterice, fiind practica si la mare, si la munte, si la sat, si la oras. Sindrila este foarte flexibila, ca toate materialele naturale si nu are probleme legate de dilatarea la caldura si contractia la temperatura scazuta. Sita este recomandat să aibă lungimea între 300 şi 500 mm, lăţimea între 70-140 mm, iar grosimea de 5 sau 7 mm. Șindrila este fasonată prin despicarea radială (semiradială) a capetelor unor bușteni. Speciile folosite sunt rășinoase și foioase etc. Lemnul utilizat este sănătos, cu defecte limitate (noduri, pungi cu rășină ș.a.). Aceasta se bate cu cuie speciale subtiri numite cuie de sița in pachete de cate trei bucați așezate in solzi suprapuși. Acum numai in zona Rucar si Bughea mai sunt cațiva meșteri batrani care pot povestii de acest meștesug.

Mesteri dulgheri

Inainte, cand casele erau facute mai mult din piatra si lemn, dulgherii constructori cu cateva unelte primitive putem spune acum (joagar, tesla, cutitoaie) costruiau locuinte ce depașeau secolul.

• Prelucrarea pielii

    Cojocarii prelucreaza in general pieile de oaie si de miel. Pieile mari de berbec nu erau folosite la confectionarea pieselor de port sarbatoresc, ci numai la piesele de purtat sau la cergi sau plocazi captusite cu blana, folosite ca invelitori sau ca asternut.

Pieile de oaie, capra, supuse prelucrarii trebuie mai intai dubite (tabacite). Operatiunea consta in acoperirea pe partea jupita cu un amestec de tarate de grau, chisleac sau zer si sare, dupa care se ruleaza si se aseaza intr-un ciubar, la cald, unde sunt lasate sa dospeasca aproximativ o saptamana. Urmeaza spalatul, uscatul la umbra si apoi trasul cu carligul, dupa care urmeaza inalbitul, utilizandu-se nalba – sortiment  de ipsos – imprastiata pe toata suprafata si apoi raderea cu ajutorul unei raspe speciale, de obicei confectionata dintr-un capat de coasa fixata intr-un maner de lemn. Fiecare cojocar avea propriile sale retete de prelucrare, atat ca reteta a solutiei de argasit, care de obicei constituia un obicei de familie, cat si al momentelor optime de prelucrare ulterioara, care sub aspect de transmitere al mestesugului, erau destainuite doar membrilor familiei, cojocarii de obicei, neprimind ucenici, practica din urma fiind specifica doar atelierelor orasenesti. Pe de alta parte, nu se prelucrau cantitati mari de piei, ci doar strictul necesar realizarii comenzilor imediate.

Pieile negre de miel sunt folosite pentru confectionarea caciulilor, iar cele albe pentru confectionarea cojoacelor. Pieile de oaie sunt folosite pentru celelalte piese de port de fiecare zi, inclusiv portul ocupational al muscelenilor.

Pentru facerea  caciulii sau a cusmei, care in zona are o forma specifica, dreapta cu varful usor turtit, confectionata din pielicele de miel de culoare neagra, mai recent si brumarie. Confectionarea cojocelului cuprinde numeroase forme, ramanand piesa reprezentativa a portului, putand fi purtata chiar si sub mintean, in toate anotimpurile anului.

In aceasta perioada, mesterii cojocari introduc in productie  executia braielor (chimirelor) batute late pentru barbati, a hamurilor oramentate pentru cai, a biciustilor pentru atelaje.

Cojocelul, tipic zonei, se remarca prin scurtimea sa, de obicei nedepasind talia, fara maneci, purtat atat de barbati cat si de femei asemanator vestei de dimie ca si forma.

         Numarul mare de familii din Muscel cu numele Cojocaru ne arata importanta acestui mestesug in trecut. Acum mai sunt foarte putini mesteri care mai mult croiesc si cos cojocele.

Fierarie

Nu era un sat in Muscel unde sa nu gasesti un fierar priceput.  Lanțuri, balamale, sabii, capete de sageti, capcane pentru animale, potcoave, unelte de tuns, burghie , topoare, cutite si alte unelte, care  erau necesare comunitatii se produceau local de catre mesterii fierari. Acestia erau foarte apreciati si sprijiniti de sateni.

In șatra (adapostul) in care fierarul isi face meseria foalele sufla in carbuni de dimineata pana seara. Imbracat in sortul de piele cat era ziua de lunga fierarul batea fierul cu ciocanul pe nicovala si il modela cu ajutorul celorlate unelte. Disparitia boilor si cailor si aparitia produselor industriale a dus la disparitia acestei meserii si a secretelor ei. Ultimul fierar vestit in zona a fost Mutu din Leresti.

 Prelucrare lâna

Zonă pastorala, Muscelul, prin bogăția de turme de oi a locuitorilor săi  beneficia implicit si de o productie mare de lâna. Aceasta a stat pe lângă mâncare la baza activității gospodărești a femeilor din Muscel.

Lâna era obținuta in urma tunsului oilor înainte sa urce la munte, in jur de Sf. Gheorghe. După ce lâna este spălată și uscată, este pusă într-o scărmănătoare, iar de acolo în următoarea mașinărie, un darac care o scarmănă bine-bine și o face ca un fel de pătură moale. De la acest pas o mașină aproape identică va crea fire de lână, numai bune pentru tors și croșetat. Pentru a colora lâna se foloseau  materiale naturale ceapa, scoarța de copaci, flori sălbatice și foarte rar, pigmenți. Apoi lâna era croșetata cu andrelele sub forma de pluovere (mânecare), ciorapi, mănusi, căciuli sau țesuta la război ca si macate, plocade, aba sau covoare de perete. După ce ies din războiul de țesut, materialele sunt puse în vâltoare. „Mașina de spălat actuală e făcută pe principiul vâltorii. Vâltoare are un fund mai micuț, apa vine pe jgheab cu viteză și prin învârtire piesele se curăță. Se băgau  câte două, ele se freacau una de alta, se curățau și ieșeau toate impuritățile din ele.” În vâltoare, materialele prind un aspect flaușat, se îndesesc datorita lanolinei din lâna, altfel există posibilitatea de a se rupe. Dimia din care se faceau cioarecii, ilicurile si hsinele groase se faceau din aceeasi lana tesuta si indesita. Acum vâltoare in funcțiune mai găsim doar la Rucăr, iar darace de lână in Lerești si Câmpulung.