Comuna Rucăr din judeţul Argeş este situată pe extremitatea sudică a încântătoarei depresiuni cu valente istorice şi turistice Bran – Rucăr, pe vechiul drum comercial şi diplomatic al ţării, drum care făcea legătura dintre Braşov şi vechile cetăţi de scaun ale Ţării Româneşti, Câmpulung, Târgovişte şi mai târziu, Bucureşti, în apropierea paralelei de 45 grade latitudine nordică, pe DN 73 dintre Piteşti – Câmpulung – Braşov.
Aşezată la o altitudine de 750 m faţă de nivelul mării pe versantul sudic al culmilor măiestuoase ale M-ţilor Piatra Craiului, dar şi la poalele australe ale masivului Făgăraşilor, pe porţiunea mai joasă a acestora constituită pe lanţul muntos Iezer – Păpuşa, localitatea Rucăr se află la o distanţă aproape egală de Câmpulung şi de Bran (25-30km) şi tot aşa de reşedinţele judeţelor limitrofe Braşov şi Dâmboviţa ori a judeţului de băştină, Argeş (Piteşti) 63-72 km.
Străbătut de cursurile a două ape curgătoare – Dâmboviţa şi afluentul acesteia Răuşor, hotarul localităţii se întinde de la Dragoslavele şi până la Fundata pe axul longitudinal, şi din pintenul mărginaş occidental al Leaotei pe Valea Dâmboviţei până la Otic şi apoi, la dreapta, în sensul latitudinal, pe Valea Răuşorului, până la izvorul acestuia din muntele Păpuşa. Comuna Rucăr este situată la contactul a cinci unităţi de relief, Munţii Iezer-Păpuşa, Munţii Făgăraş, Munţii Piatra Craiului, Munţii Leaota şi Culoarul Bran – Rucăr – Dragoslavele. La contactul dintre culmile vestice ale Munţilor Iezer-Păpuşa şi Culoarul Bran – Rucăr – Dragoslavele s-a dezvoltat depresiunea tectono-erozivă Rucăr, străbătută de Râuşor şi afluenţii săi, şi de Roghina. Depresiunile şi microdepresiunile aflate pe culoare de văi în comuna Rucăr sunt: Depresiunea Rucăr, pe Dâmboviţa; Depresiunea Sătic, cu două bazinete depresionare, pe Dâmboviţa; Depresiunea Râuşor, pe valea omonimă.

Activităţi specifice zonei
Agroturism;
Creşterea animalelor;
Exploatarea şi debitarea lemnului;
Construcţii de cabane din lemn.
Alte activităţi: Industrializarea cărnii;
Transport rutier.

Motoarele economice ale comunei
– pensiunile;
– gatere -7;
– fabrica de mobilier;
– fabrica de parchet;
– fabrica de peleţi;
– agenţii economici cu multe utilaje pentru exploatări forestiere;
– creşterea animalelor

Rucăr – 1377 iunie 7 – Regele Ludovic I al Ungariei promite sașilor din Brașov, în cursul bătăliei decisive cu oastea munteană condusă de domnitorul Radu I, că, în situația în care Țara Românească va ajunge sub stăpânirea sa, vama de la Rucăr va fi mutată la Bran. O atestare ulterioară: 1418-1420, conform mențiunii lui C. Rădulescu-Codin, inserate în «Muscelul nostru», „Satul Rucăr, în 1429, se întindea până la Bran.’’. Rucărul este un spațiu geografic încărcat de istorie: sediu al unei vexilații romane; punct vamal medieval; loc de refugiu temporar pentru Guvernul provizoriu în anul 1848; teatru al unor operațiuni militare în timpul Primului Război Mondial.

Sit arheologic: Existența anterioară a unei comunități umane pe teritoriul actual este atestată prin CASTELLUMUL MILITAR [sec. II p. H.] -, situat în nord-estul așezării, în punctul Scărișoara, într-o zonă mlăștinoasă; castellumul – apărat de un val de pământ lat la bază de 5/10 m și înconjurat pe laturi de două șanțuri – aparținea sistemului defensiv inițiat de împăratul Traian în zona subcarpatică a Munteniei și Olteniei, constituind ultimul bastion pe traseul spre Cumidava, prin pasul Bran. Săpăturile arheologice întreprinse, în anul 1904, de Dumitru I. Băjan, s-au soldat, printre altele, cu depistarea ruinelor unui burgus, din perimetrul acestuia, recoltându-se: cărămizi, olane, țigle, diverse obiecte metalice și monede, precum și un fragment de cărămidă ștampilată Coh(ors) II F(lavia) B(essorum) – element probatoriu în atribuirea edificării acestui castel de supraveghere unui detașament al unității menționate care, după anexarea Daciei, staționa la Cincșor, în Făgăraș. Castellumul a fost incendiat în cursul evenimentelor din anii 117-118, determinate de atacurile sarmaților iazigi și roxolani, corelate cu frământările dacilor supuși. Arhl. dr. Ioana Bogdan-Cătăniciu de la Institutul de arheologie din Cluj-Napoca a efectuat, în castellum, cercetări soldate cu rezultate semnificative, propunând un proiect științific de reconstituire a acestuia. În spațiul limitrof, a fost descoperit un tezaur monetar compus din monede emise în sec. XVI, în Prusia și Polonia. Reconstituirea castellumului ar reprezenta o modalitate excelentă de intensificare a turismului cu caracter istoric în zonă.

TOPONIMIE:

Rucăr – toponim de proveniență incertă; cercetători locali consideră că toponimul (atestat, în documente germane, sub formele: Ruker, Rukal, Rukendorf) ar proveni din germ. Rucken = „dos, spinare” cu sens toponimic de „satul din spatele munților”. Supoziția este motivată prin întemeierea cetății Rucăr de către cavalerii teutoni în perioada anilor 1211-1225. Conform consemnării lui C. Rădulescu-Codin, inserate în «Muscelul nostru», denumirea anterioară a satului „a fost Ruffa Arbor”. Fără a constitui un suport lexical pentru motivația toponimului, legenda comunei Rucăr atribuie întemeierea așezării unui căpitan al lui Negru Vodă, Berchea, care s-a distins în luptele cu tătarii.

Sătic – toponim topografic relevând dimensiunile reduse ale unei așezări rurale; substantiv diminutival din sat + sufixul -ic

SPECIFIC ETNOCULTURAL:

Arhitectură populară locală caracteristică zonei Muscel. Consemnarea diplomatului englez Edmund Chishull din anul 1702 este relevantă pentru particularizarea arhitecturii satului Rucăr la începutul secolului al XVIIl-lea: „Acest sat este mare, alcătuit din case făcute după felul românesc, adică din trunchiuri de copaci așezați unii peste alții și cu un coperiș înalt și povârnit din șindrilă și fără coșuri sau burlane pe dinăuntru pentru a scoate fumul, ci deschise doar în mai multe locuri ale coperișului pentru a înlocui această lipsă”. „Trunchiurile de copaci” erau „îmbucate” la capete și prinse între ele prin cuie de lemn de cătină. Șarpanta era formată din căpriori și lăți, peste care se bătea șindrila „în scoc”. La fațada principală, casele erau prevăzute cu o sală mărginită de pălimar. Acoperișul în patru „fețe” era țuguiat ® ascuțit sau lăptoșat « turtit. Casele se tencuiau cu lut alb. Planul generalizat al locuințelor cuprindea: tinda (la mijloc), celarul, odaia de locuit care servea și de bucătărie, „odaia curată”. La sfârșitul secolului al XlX-lea, se generalizează tipul de casă cu două niveluri: pivniță (la parter) și camerele de locuit (la etaj). Instalații tehnice populare funcționau în perioada interbelică pe râul Dâmbovița, la Valea Cheii și pe Râușor (două pive, un darac, cinci mori de apă). La sfârșitul secolului al XlX-lea, se confecționau, în școala de meserii, „lăzi de zestre care concurau cu cele din Brașov”.

Rucărul conservă arhitectura tradițională specifică zonei montane a Muscelului, constituind un renumit centru al artei populare românești specializat, mai ales, în confecționarea țesăturilor de interior și a somptuoaselor costume naționale, pe care marele cărturar Nicolae lorga le considera drept „cele mai frumoase din cât ținut locuiește românimea.”.

Organizarea interioarelor relevă existența unei industrii casnice textile în care erau antrenate multe dintre femeile din Rucăr.

În târgul săptămânal duminical, se desfac produse ale industriei casnice textile: costume populare, plocade, sarici etc.

Portul popular din Rucăr a impresionat, prin autenticitatea și frumusețea sa inegalabilă, pe mari artiști ai penelului (printre care și pe Nicolae Grigorescu, în tablourile sale: «Țărancă de la Rucăr», «Portret de femeie»), precum și pe cărturarul Nicolae lorga care, în «Priveliști din țară», reda o imagine caracteristică Rucărului de la începutul secolului XX: „țărani cu sumane negre și cojocele cusute, țărance a căror bogăție de fluturi și podoabe e acoperită în parte de mantăli cafenii; unele dintre dânsele poartă ștrengărește pe albul fin al vălului ce li înfășură fața oacheșă o pălăriuță bărbătească”. Alexandru Vlahuță releva, de asemenea, în «România pitorească», „portul rucărencelor adevărat românesc, țesut, lucrat și înflorit de mâna lor c-o măiestrie pe care nu știu singure de unde au învățat-o”.

În domeniul artei populare, s-au remarcat, în fazele finale ale concursurilor naționale organizate în perioada anilor 1956-2006, creatorii populari din localitate care au obținut premii ori mențiuni pentru confecționarea și prelucrarea țesăturilor de interior: Maria Băncilă, Constantin Moraru, losif Nistorică, Maria Olteanu, Nica Steluța Popa (perdele de lână). Arta tradițională a țesutului și cusutului este continuată de creatoare de prestigiu din localitate: Elena Bordea, Lucia Chițu, Maria Ciopleiași, Severina Grapă, Paraschiva Rădescu, Vergina Rădulescu, Viorica Zichil. în arta crestăturii și sculpturii în lemn, se remarcă: Dani Avram, Ion Avram, Gheorghe Bunea, Ion Pantea. Pictura pe lemn, precum și pictura pe sticlă constituie o pasiune evidentă pentru artistul amator Stelian Corâiu. Lucrătura în piele reprezintă o îndeletnicire artistică pentru meșterii: Cornel Bălan, Aron Pantelimon și Ion Pâscă.

Dintre meșterii renumiți ai Rucărului, menținăm pe: Stelian Corâiu (n. 1915) – pictor amator format la „școala” zugravului de biserici Ion Dogărescu, Ion Țintea (n. 1909) – specializat în confecționarea cojoacelor, pieptarelor și căciulilor mocănești, meșterele renumite în arta țesutului și a cusutului: Elena Olteanu (n. 1903) și Veruța Popescu (n. 1900) neîntrecute în confecționarea: iilor, cămășilor bărbătești, fotelor, prosoapelor, șervetelor, fețelor de masă, dar și a maramelor din borangic, ori a legăturilor de cap, pe care le vindeau în târgurile din zonă. În domeniul folclorului literar local, printre cele mai reprezentative creații de acest gen, se înscriu doinele: Foaie verde bob năut, Foaie verde viorea, Hoțul de cai.

„Focul lui Sumedru” marchează începutul de an pastoral, va fi aprins în noaptea de 25 spre 26 octombrie, în ajun de Sfântul Dumitru. In preajma unui imens rug, aprins de tineri într-un loc înalt al satului, se adună localnicii. În jurul focului se strigă în cor ”Hai la Focul lui Sumedru!”, iar despre cei care sar peste foc se spune că vor fi sănătoși tot anul. La final, femeile împart mere și covrigi.

Brezaia

După cum spune etnologul Sorin Mazilescu, ”În Rucăr, vestimentaţia Brezaiei, şi a Moşului subliniază opoziţia faţă de realitatea cotidiană: basmalele pentru veşmântul Brezaiei, obţinute de la femei şi mai ales de la casele cu fete mari, nu sunt confecţionate în casă, ci sunt basmale de mătase, cumpărate din târg. La rândul său, Moşul se încalţă cu cizme şi pantaloni negri (ceilalţi locuitori ai satului având pantaloni de dimie albă), iar în cap pune o bucată de lemn care are faţă de om; sprâncenele şi mustăţile sunt făcute din lână, dinţii din bucăţi de tablă, iar pe spate îi atârnă o piele de capră neagră. De şoldul stâng îi atârnă o sabie de lemn cu teacă, un pieptăn, o oglindă de lemn cu care se dichiseşte din când în când; el ţine în mână un săculeţ de cenuşă legat cu o aţă de un băţ de lemn cu care dă în copii şi în oamenii mari, zicând că le dă cheltuială sau arvună. Masca din faţă cu pielea de capră se numeşte şi hârcă”. În partea de sus, Brezaia are un cioc de lemn ca pliscul raţei, al cărei maxilar de jos este mobil şi plescăie ori de câte ori este tras de sfoară de mâna brezăiaşului. Deasupra ciocului se pune un cap de vulpiţă, iar dedesubt părţii mobile a ciocului se pune o coadă de vulpe aceste adaosuri având rolul de a spori elementul comic al măştii. Deşi este astfel ,,gătită”, Brezaia nu vorbeşte nimic, numai se ia după trecători şi începe să ciocănească, dând a înţelege că trebuie a i se plăti. Banii ce i se dau îi primeşte printr-o deschizătură aflată sub cioc. Coordonator al grupului folcloric ,,Brezăiaşii Rucărului”, profesorul de istorie Tiberiu Tudor Vlad precizează: ”Brezaia este de fapt o mască de structură compozită, ce reuneşte înfăţişări dintre cele mai diverse: animaliere, de pasăre, umane şi –trebuie subliniat pentru tipul de mască din Rucăr-inducând ideea unei creaturi acvatice sau de reptilă-“basmalele”ce alcătuiesc veşmântul Brezaiei sunt aşezate ca solzii la un peşte. Policromia şi amestecul de trăsături precum şi figurarea cuplului arhetipal Brezaie-Moş constituie alături de alte componente din structura de ansamblu a colindului, o probabilă reprezentare a disoluţiei şi totalizării în haos ce preceda ciclic eterna naştere a lumii şi timpului în forme strălucitoare, deosebite”,

Folclorul muzical zonal a oferit piese de o reală virtuozitate programului concertistic al corului Căminului cultural Rucăr – înființat în anul 1876 – și dirijat, printre alții, de: pr. Spiridon Nițescu, dr. Constantin Roman, Călin Cotolan, prof. Gheorghe Gomoiu.

Din amplul repertoriu al folclorului coregrafic zonal, elemente de particularizare locală prezintă dansurile: Alarma, Brâul pă bătăi, Brâul pă cârlige, Brâul rupt, Ciobănașul, Focșeneanca, Foișoreanca, Ungurica.

Nelu Bucur : interpret de muzica lautareasca si de petrecere: